Comunitatea italiană

Emigrația italiană din Galați

La începutul secolului al XIX-lea, Regatul Sardiniei era prezent din punct de vedere economic în aria pontico-danubiană, prin navigația comercială. În 1827 se deschidea o agenție consulară la Ismail. În 1833, Regatul Sardiniei deschidea un consulat în portul dunărean Galați. În 1834 se înființa „L’Associazione della Comunità Cristiana di Galazi”. Din 1841 s-a deschis și consulatul Regatului celor Două Sicilii. În rapoartele consulare sunt date despre creșterea traficului comercial între Regatul Sardiniei și Principatele Române, mai ales după 1837, când orașele Galați și Brăila erau declarate porto-franco. Unele societăți italiene, în principal genoveze, cum erau Pedemonte, Fanciotti, Bega și Lamberti, cu sediul la Galați și filiale la Brăila, ajunseseră la o poziție însemnată în activitatea de import-export, în relație cu principalele porturi italiene și europene. Până la Războiul Crimeii (1853 – 1856), în mișcarea comercială din porturile de la vărsarea Dunării în Mare, navele sarde, prin număr și tonaj, erau depășite doar de cele grecești și turcești, și se aflau în concurență directă cu marina austriacă și engleză.

Prezența societăților italiene și formarea unei mici comunități italiene rezidente la Galați a dus la tipărirea unei gazete, între anii 1846 și 1850: „Dunărea – Il Danubio. Gazetta comerciale, giornale di navigazione e commercio”, în italiană și română, unul dintre primele periodice tipărite în oraș. Săptămânalul a fost fondat și condus de piemontezul Mario Pietro Cugino, rezident în orașul portuar. Inițial agent de comerț, Cugino, a devenit, după obținerea cetățeniei române, inspector școlar și judecător pe lângă Secția Comercială a Tribunalului Covurlui. Jurnalul era tipărit în tipografia italianului Francesco Monferrato, înființată în 1845. Galațiul devenise singurul oraș din țară în care funcționa o bursă de mărfuri, în prăvălia negustorului sard Francesco Delvecchio, transferată apoi în „il grande salotto” al proprietarului Vincenzo Fanciotti. Viața italiană la Galați s-a dezvoltat, odată cu crearea Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859), și mai ales după 1866. Din 1859 apare un consulat general. Din regiunile nordice ale Italiei, în special venete și friulane au venit meseriaşi necesari construirii infrastructurii portuare, stradale, feroviare şi edilitare.

În iunie 1876, consulul Regatului Unit al Italiei la Galaţi, C. Durando, trimitea ministerului de resort un raport plin de date şi informaţii asupra vieţii comerciale și compoziţiei comunității: case comerciale italiene stabilite pentru exportul de cereale şi importul de orez, de paste, de vinuri şi alte articole speciale, cum erau colonialele, produsele de manufactură, toate provenind din depozitele din Genova. Sucursala locală a Băncii Române, condusă de Augusto Dall’Orso, Casa Italiana pentru import, patronată de Eugenio Pennazzi, care se ocupa de comerţul cu vinuri, lichioruri şi conserve alimentare franţuzeşti, existenţa unei şcoli italiene subvenţionată de Italia, frecventată de 60 de elevi şi gratuită, având trei profesori franciscani minori conventuali, care se ocupau şi de serviciul liturgic în biserica celor 3500 de catolici din oraşul dunărean.

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea existau un număr mare de firme şi societăţi italiene venete, piemonteze, marchigiane, romane, napoletane, toscane, etc. ce acţionau în colaborare cu statul român în construcţiile publice, dar și în lucrări de sistematizare urbană, stradală şi feroviară, emigrația italiană ajungând la cca 11.000 de persoane. La Galaţi, lucrau la cheiul Dunării, la canalizare (sub antrepriza Fratelli Carmiz d’Ancona), la căile ferate (sub antrepriza Curti şi Mattioli din Roma), la drumuri (sub antrepriza Vincenzo Lapenna), apoi la cazărmi, la poduri şi tuneluri feroviare (sub antrepriza Ferrero), la docuri şi în fabrici, la edificiile publice din oraş, în calitate de zugravi, pietrari etc.

În afară de negustori, unii dintre italienii stabiliţi la Galaţi mai erau agenţi navali sau reprezentanţi pe lângă carantina din port. Micii întreprinzători au încercat să-şi croiască un nou destin în portul dunărean. Îşi deschideau prăvălii cafegii, limonagii, bijutierii, hangii şi modistele. Italienii care lucrau în port, aduşi de inginerul Anghel Saligny, erau prezenţe obişnuite în viaţa cotidiană a oraşului. Funcţionarii de la firmele comerciale şi de la consulatele sard şi napolitan, mai apoi de la Comisiunea Europeană erau în majoritate italieni. Se mai găseau liberi profesionişti, printre care medici, sau profesorii de la Şcoala comercială sau de la pensioanele private, unde se studia italiana. Un interes aparte îl reprezentau redactorii şi tipografii de origine italiană. O categorie aparte a imigranţilor italieni o constituia aceea a artiştilor. Exista încă din 1848 o trupă de diletanţi care a constituit prima societate filodramatică italiană. Solicitărilor coloniei i-a răspuns un animator al teatrului, pe nume Victor Delmary, care contractează reprezentaţii de operă italiană la Galaţi, începând cu 1852. Profesorul de muzică Luigi Ademollo înfiinţează un mic teatru, în nişte încăperi clădite din lemn şi organizează baluri mascate în perioada carnavalului de iarnă. Printre animatori amintim pe Antonio Vernice, impresar şi Donato Boldini, coregraf. Dar cea mai remarcabilă personalitate culturală rămâne Fany Tardini, fiică a coloniei şi artistă de prestigiu a epocii, care înfiinţează în 1859 o trupă proprie, reprezentaţiile acesteia constituind un eveniment pentru publicul gălăţean, până prin 1900. În domeniul artelor plastice amintim pe Vicenzo Fattorini, sculptor de valoare în marmură şi alabastru, pictorii Carlota Zanelli şi Attilio Macor, cu frumoase expoziţii, librarul Nebunelli, cunoscut propagator de literatură italiană. În urbea gălățeană sunt numeroase proiecte edilitare ale inginerului I.B. Giuliani, ale arhitecților Angelo Viecelli, Guido Marion, etc. Emigraţia temporară italiană se întrerupe începând cu 1915, în momentul declaraţiei de război a Italiei către Austro-Ungaria. Recensământul italienilor din afara Italiei la mijlocul anului 1927, prezenta un număr 3.586, localizaţi în districtele consulare de la Galaţi şi Constanţa. Emigrația italiană a fost întreruptă după 1948. După anii ’50, până sfârşitul anului 1989, supravieţuirea unei identităţi lingvistice şi culturale, naţionale şi regionale italiene, a devenit foarte problematică. Astăzi, în Galați, mai există descendenți la a patra generaţie, ce reprezintă emigraţia italiană.